"Eram aceasta lady pe strazile Atenei.. ma simteam atat de bine, atat de eu. Nu ma cunostea nimeni, picurii cerului de aici nu ma mai atinsese vreodata, norii nu ma priveau altfel decat cu admiratie, nimeni nu imi stia trecutul sau identitatea, nimeni nu ma putea judeca. Cred ca acesta este unul dintre cele mai de preț sentimente.. Însă continuarea nu avea să fie aceeași, scopul pentru care m-am dus era să merg într-o tabară care m-a încântat tot anul, mai puțin în momentul în care eram acolo. Nu cunoșteam pe nimeni, eram cea mai straină dintre străini, care după cum am zis mai sus poate fi și un avantaj, dar în acel moment chiar nu era. Am plâns mult, nu le aveam cu limba, vorbeam în engleză, neînțelegându-i pe ceilalți, aveam impresia că toți sunt împotriva mea. Însă nu acest subiect cât pe faptul că fiecare persoana căreia mă prezentam mă judeca, fie pentru înălțimea mea, fie pentru aspect, fie pentru faptul ca nu par de vârsta pe care o am. Într-n final am ajuns totuși să îi cunosc și să leg prietenii importante acolo. Am realizat ca toate depresiile, lacrimile ce se prelingeau ușor pe obraz și se lăsau pe pământ cu o greutate amețitoare nu au fost în zadar, am rămas cu amintiri extrem de prețioase și experiențe de care nu multă lume are parte.. Aș fi gata oricând să mă întorc, cu tot cu bagajul lacrimilor. Am realizat în timp, deși mi-a luat mult, ca plânsul e ceva absolut normal, că sufletul nostru pur și simplu adună preamulte și într-un final trebuie să le arunce, să se lase pradă unei lumi fără griji în care să nu îi mai pese de nimic, măcar pentru câteva minute, ore..zile. De ce lăsăm atâta batjocura pe niște simple sentimente metamorfozate în picături de apă?"
Asta a fost ceva extreeeeeeeeeeeeem de scurt, față de povestea celor două luni care se numără printre cele mai frumoase din viața mea. Va urma...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu